Bartolomeu Anania despre scriitori

„Scriitorul se rostește nu pentru că are ceva de spus, ci pentru că nu are nimic de tăcut. El trebuie să gândească de o sută de ori mai mult decât scrie și să scrie de o sută de ori mai mult decât publică. Arta presupune, printre altele, și o răbdare de schimnic.” (Rotonda plopilor aprinși)

Noe și știința

Discuție între Noe și amicul său, în filmul „Arca” (The Ark, 2015):

Amicul: – Așadar, încă ai încredere în Dumnezeul ăsta al tău?
Noe: – Este și Dumnezeul tău.
Amicul: – Un bătrân cu barba albă, care șade pe un nor și se uită în jos dezaprobator ? Nu e decât o poveste pe care mi-o spuneau părinții ca să mă sperie și să îmi fac treburile.
Noe: – Păi, poate ar fi trebuit să îi asculți.
Amicul: – Noe, nu mai e nevoie să inventăm un Dumnezeu ca să putem explica cine suntem. Acum avem știința.
Noe: – Da? Și ce anume poate face știința, dacă nu să se minuneze de lucrarea lui Dumnezeu și să o documenteze ?
Amicul: – Cumnatul meu este om de știință. Zice că universul s-a creat singur. Că omul însuși e un Dumnezeu.
Noe (întinzându-i o floare): – În cazul ăsta, spune-i să facă și el o floare ca asta !

Tot un fel de fericire

„Peste Cuţarida se lăsa o ceaţă ca scama de păpădie. Mirosul mămăligii abia răsturnate umplea mahalaua. Prin magazii, se aprindeau focurile. Copiii erau trimişi după ţuică. Muierile răsturnau ceaunele pe mesele mici, cu trei picioare. Băutura era tulbure şi ardea când o dădeau pe gât. Zidarii mâncau dumicând, osteniţi. Ciorba acră luneca până în măruntaie. Era caldă şi bună. Lângă neveste se gudurau dulăii, aşteptând oasele. Era ceasul sfânt al cinei. Se auzeau cântecele leneşe de seară ale cocoşilor”. (Eugen Barbu – Groapa)

Să te întorci acasă, lăsând la ușă probleme zilei, frământările lumii ori gâlcevile feisbucului. Să petreci restul serii cu ai tăi. Să vorbești cu femeia de una de alta sau să îl mângâi pe țâcă ‘ăl mic pe creștet. Și asta este tot un fel de fericire.

De ce a creat Dumnezeu femeia

Nu, nu pretind că știu de ce. Dar am văzut un film bun (Shadows in the sun), în care protagoniștii discutau exact această întrebare, zic eu, existențială. Nu o iau ca pe o definiție dogmatică, ci ca pe o reflecție pertinentă a oricărui bărbat. Paharul de vin e opțional.

Jeremy (trecând paharul de vin pe la nas):
 – Oare ce a gândit Dumnezeu când a creat femeia ?
Weldon:
– Probabil încerca să se revanșeze pentru faptul că că ne-a creat pe noi, bărbații.
Jeremy:
– Crezi ?
Weldon:
– Sigur. Vreau să spun, cei mai mulți dintre noi suntem niște imbecili păroși, parcă abia ieșiți din peșteră. Pe când femeile … ei bine, aici Dumnezeu S-a întrecut pe Sine însuși.
Jeremy:
– Da, chiar că S-a întrecut.
Weldon:
– Dintre toate lucrurile pe care El le-a creat, ce poate fi mai perfect decât o femeie ?
Jeremy:
– Nu-mi vine nimic în minte.

Figuri bizantine

Mă tot țineam de mult să iau la răsfoit meticulos caietul meu ăla roșu pe care l-am folosit la cursuri la Teologie. Pentru că, pe lângă note de curs, am notat diverse citate și lecturi ale momentului. Steinhardt, Patapievici, părintele Marc-Antoine, Charles Diehl și alți mulți. Cum prindeam câte o vorbă de duh, cum o scriam acolo. Cu prelegerile profesorului la curs mai trișam, dar la cugetările de duh, nu.

Iată cum descrie Charles Diehl, în Figuri Bizantine, portretele unor împărătese bizantine din secolele V și VI:

Evdochia, soția lui Teodosie al II-lea:

Avea douăzeci de ani. Era minunat de frumoasă, destul de înaltă și admirabil făcută; un păr blond și ondulat îi încadra fața ca o aureolă de aur și scotea în evidență strălucirea tenului; avea ochi frumoși, inteligenți și vii, care se plecau în jos cu modestie, un nas grec și un mers grațios și nobil. Pe lângă acestea, ea vorbea frumos.

Ce ciudat destin acela al Athenais-Evdochiei, născută păgână la Atena, devenită printr-o căsătorie, din dragoste, împărăteasă în Bizanț, moartă în exil la Ierusalim, lângă mormântul lui Hristos, ca o creștină mistică, cucernică și pasionată.

Pe Teodora, soția lui Iustinian, o descrie așa:

O dansatoare banală, cu viața mai puțin legată de morală, care într- zi, sătulă de lipsa de ancorare de până atunci, se căsătorește și acceptă în viața ei credincioșia și statornicia față de viața de familie și de bărbat.

Dar mai privește un aspect:

O mare împărăteasă, care a ocupat alături de Justinian un loc considerabil și care adeseori a jucat un rol decisiv în guvernare, o femeie cu un spirit superior, o inteligență rară, cu o voință energică, o creatură despotică și mândră, violentă și pasionată, complicată și adeseori impresionantă, dar totdeauna infinit de seducătoare.
A fost atât de mult femeie…

Gânduri în singurătate

Trei extrase din cartea lui Thomas Merton, Thoughts in Solitude:

Omul știe că și-a găsit vocația atunci când încetează să se mai gândească cum să trăiască și începe efectiv să trăiască. Când ne găsim vocația – gândirea și viețuirea devin una.

Smerenia e o virtute, nu o nevroză. Adevărata smerenie nu inhibă niciodată o faptă cu adevărat bună. Smerenia ne dă libertatea să facem ceea ce e cu adevărat bine, prin aceea că ne arată iluziile și ne reține de la ceea ce a fost doar un bine aparent. O smerenie care ne îngheață ființa și face frustrantă orice faptă sănătoasă nu e deloc smerenie, ci doar o mândrie deghizată.

Contradicțiile au existat dintotdeauna în sufletul omului. Dar numai când preferăm să le analizăm, în loc să tăcem, ele devin o problemă constantă și de nerezolvat. Nu ne este dat să rezolvăm toate contradicțiile, ci să trăim cu ele, să ne ridicăm deasupra lor și să le vedem în lumina exterioară și a valorilor obiective, care le fac să pară banale, prin comparație.

Un dialog din filmul „Preotul”

Un dialog din filmul rusesc Preotul, un sfat pe care i-l dă părintele unui om care nu se înțelegea cu nevasta:

„Am să-ți spun un secret: câteodată și eu mă tem de Alevtina mea și n-o am la inimă, n-ai cum să fugi de tine. Dar pe urmă stau și mă gândesc: ea e tocila mea, de ea mă ascut. Și dacă ea n-ar fi, uneori, așa de rea, oare eu aș fi la fel de bun ?

De cele mai multe ori, Dumnezeu ne dă soții care nu seamănă cu noi. Iată, eu și Alevtina Andreevna a mea. Eu sunt slab, înalt, strunit. Ea e rotunjoară și plinuță. Dacă ne privești dintr-o parte, eu sunt unu, ea – zero. Dar împreună formăm zece. Fără mine, fără unu, ea ar fi fost zero. Dar și eu fără ea, fără zero, aș fi rămas doar unu.”

Preotul din film îmi aduce aminte de Robert Powell, în „Iisus din Nazaret”. O privire detașată parcă de lume, o privire care îți vorbește chiar și atunci când nu spune nimic.

Câteva secvențe mi-au rămas în minte: cum îi spunea fetiței gâză mică. Cum îl spovedește pe cel care îi pusese pistolul la tâmplă. Cum a adoptat pe copiii orfani. Cum a plecat preoteasa lui în pădure, iarna, pentru se îmbolnăvise de tifos și nu voia să-i molipsească pe copii. I-a lăsat o scrisoare de adio și el regreta că nu i-a spus mai des cât de mult o iubește. Cum a cerut colonelului neamț să-i aducă pe deținuții ruși din lagăr la slujba de Înviere ca să mănânce și ei, săracii, o bucată de pâine sau un ou.

Nu voi povesti aici filmul. Dar îl recomand cu căldură oricui vrea să vadă viața lăuntrică și de familie a unui preot ortodox, în timpul războiului.

Filmul e realizat după romanul omonim al lui Aleksandr Segeni.

Un cuvânt al părintelui Teofil de la Sâmbăta, cu câteva luni înainte de mutarea în ceata celor care cuvântă cu îngerii:

Eu sînt sigur că merg în Rai. Cineva poate să spună că sînt mîndru. Dar nu pentru faptele mele cred că merg în Rai, ci pentru bunătatea lui Dumnezeu. Nu se poate să fi făcut Dumnezeu Raiul ca să-l ţină gol. Trebuie să ne potrivim cu Raiul, să ne placă în Rai şi să ne silim să-l cîştigăm, şi-l vom cîştiga. Căci Dumnezeu este Dumnezeul milei şi al îndurărilor. La slujbe auzim mereu că Dumnezeu bun şi iubitor de oameni este. Păi, de ce să nu credem că e bun şi iubitor, şi de ce să mă îndoiesc că mă va milui şi mîntui şi pe mine?

Vorbele acestea fac parte dintr-un interviu realizat de Claudiu Târziu, pentru Formula AS, în ferbruarie 2009. În ctombrie al aceluiaș an, părintele Teofil se ducea la Domnul.

Ultimul sfat al părintelui Adrian de la Antim

Ultimul sfat al Părintelui Adrian Făgețeanu, de la Mănăstirea Antim (mutat la Domnul la 27 septembrie, 2011, chiar de ziua Sfântului Antim):

”Smerenia e cel mai mare dar de la Dumnezeu, izvorul celorlalte. Să aveți smerenie. Și jetfelnicie. Iar de ai supărat pe cineva, să-ți pară rău și să te împaci cu el”.

Omul acesta, mic de statură, dar impunător în atitudine, a trăit 99 de ani și a fost binecuvânat de Dumnezeu să se mute la cele veșnice chiar în ziua ocrotitorului mănăstirii unde a slujit.

Am fost și eu la Antim. Și am slujit Sfânta Liturghie alături de el. Stătea în colțul altarului, smerit și rugător. Părinte Adrian, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi !

Preotul din romanul „Moby-Dick”

De la înălțimea celor aproape doi metri ai săi, preotul vorbi marinarilor:

„Vai și amar de cel ce se lasă abătut de la îndatoririle-i evanghelice! Vai și amar de cel ce încearcă să toarne ulei peste apele asupra cărora Domnul a abătut clocotul furtunii! Vai și amar de cel care ține mai mult la bunul său renume, decât la sfințenie! Vai și amar de cel care, în această lume, nu cunoaște rușinea! Vai și amar de cel ce nu vrea să rostească adevărul, închipuindu-și că minciuna e cea care îl poate mântui!

Da, vai de cel care, după cum spune marele cârmaci Pavel, se apucă să propovăduiască altora, deși el însuși e un fugar dinaintea Domnului!”

O predică a preotului din romanul Moby-Dick de Herman Melville, la profetul Iona.
Nu știu de ce, dar, ca în atâtea texte bune, mă simt direct avizat. Parcă mi se adresează MIE.