Orbirea ochilor și orbirea sufletului

Predică la Duminica a 7-a după Rusalii

Textele evanghelice ale ultimelor patru duminici urmează cursiv firul preumblărilor Mântuitorului Iisus Hristos. Ca într-un serial, în care evenimentele urmează unul altuia într-o curgere cronologică. După ce S-a aflat în Capernaum, unde a vindecat pe sluga centurionului roman, Iisus a trecut marea și a potolit furtuna pe timp de noapte, a ajuns la Gadara unde i-a vindecat pe cei doi demonizați, pentru ca să revină în același Capernaum. Aici, dintre mulții amărâți care s-au bucurat de ridicări din patul durerii și au primit vindecare, l-am întâlnit, duminica trecută pe omul paralizat, purtat pe o targă de cei patru prieteni ai lui. Duminica de astăzi ne mai arată încă trei astfel de oameni: doi orbi și un mut.

„Şi trecând Iisus pe acolo, Îl urmau [pe El] doi orbi, care strigau şi ziceau: Miluieşte-ne pe noi, fiul lui David!” (Matei, 9, 27)

Cei doi orbi nu s-au întâlnit întâmplător cu Domnul și nici nu au mers doar din curiozitate, ci se țineau insistent după El, pe oriunde mergea. Ba mai și strigau după mila Lui, ca femeia canaaneancă ce avea o fiică chinuită de un demon, despre care apostolii Îl rugau: „Dă-i drumul, căci strigă în urma noastră”. (Matei, 15, 23)

Aceasta era virtutea lor, aceasta era singura lor speranță: insistența.

În vremurile noastre, persoanele cu deficiență de vedere beneficiază de asistență socială, de personal medical specializat și chiar de rezidențe adecvate. Dar pe timpurile acelea, fiecare se descurca cum putea, dacă avea rude sau prieteni care să stea tot timpul cu ei. Așa e și cazul celor doi. Ei strigă la Hristos, ca la singurul medic ce putea să îi ajute să vadă. Și o fac din tot sufletul lor și din toată puterea glasurilor lor.

Dar ce face Mântuitorul ? Ca și în alte dăți, îi întreabă pe cei doi orbi: Ce voiți să vă fac ? O întrebare bizară, la prima vedere. Răpunsul se afla chiar acolo, în fața Lui: oamenii erau orbi. Era limpede că dorința lor cea mai fierbinte era să își recapete darul vederii. Dar rostul întrebării este altul: Dumnezeu așteaptă de la noi acel strigăt de disperare al credinței, credința aceea care știe că vindecarea nu poate veni decât de la Dumnezeu și nu de altundeva. Credința aceea care I se abandonează total lui Dumnezeu. Acel „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele”, strigat așa de sfâșietor de tatăl care avea un copil posedat de duh necurat. (Marcu 9, 24)

Iisus îi întreabă apoi pe cei doi orbi: „Credeți că pot să fac eu aceasta ?” Pare că le strecoară îndoiala în suflet. Dar de fapt, vrea să le scoată la suprafață credința. Pentru ca aceasta să nu rămână latentă, îngropată și neroditoare în fundul sufletului, ca talanții ascunși în pământ din pilda respectivă.

Vindecarea începe cu dorința pacientului și se desăvârșește cu intervenția medicului.

Spune Hristos că „toate sunt cu putință celui ce crede”. Ce comoară, ce secret mântuitor ne-a încredințat! Credința aceea care poate muta și munții, alunga demonii și potoli furtunile sufletului. Și frumos spune textul Apostolului de la Rusalii, din admirabilul capitol 11 al Epistolei către Evrei:

„cei din vechime prin credinţă au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari.”

Atât de mult repetă el cuvintele despre credință, încât acest capitol are parcă melodia unui imn acatist.

Puterea lui Dumnezeu și credința noastră lucrează împreună, ca două aripi ale unei păsări. Dumnezeu singur nu ne ajută cu de-a sila. Sunt multe lucruri care stau în puterea noastră și pe care sunem datori să le facem noi înșine, spune Anselm de Canterbury. Pe cele mai presus de fire, însă, le cerem de la Dumnezeu, pentru că El ajută pe cel ce se ajută singur. Nu putem să cerem lui Dumnezeu să ne pună mâncarea pe masă, pentru că asta stă în puterile noastre. Putem, în schimb, să  cerem de la El sănătate și putere de muncă, pentru a ne câștiga hrana cea de toate zilele. Acesta este balanța dintre ce putem să îi cerem lui Dumnezeu și ce nu.

Noi căutăm pe sfinții cu sfinte moaște și icoane făcătoare de minuni și bine facem. Minunile se află însă și în sufletul nostru. Așteaptă doar să fie descoperite și puse în valoare de lumina credinței. Spune Hristos: „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”. Prin Botez, ne aflăm deja cu un picior în Rai. Rămâne la libertatea și stă în puterea noastră să îl tragem și pe celălalt.

După ce îi vindecă pe cei doi orbi, Iisus le poruncește „cu asprime” să nu facă publică minunea, să păstreze secretul. Dar credeți că aceștia au ascultat ? Nicidecum. „Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela”. Nu numai că nu au tăcut, dar au spus la multă lume. Au propovăduit, practic, minunea vindecării lor.

Nu știu câți dintre oameni ar fi putut să tacă în locul lor. Bucuria era prea mare și se cerea împărtășită și altora. Simțul vizual procesează mai mult de optzeci la sută din informațiile din lumea înconjurătoare, iar lipsa lui este o suferință grea pentru cei nevăzători. Așa că redobândirea vederii de către cei doi orbi din Evanghelie a fost poate una dintre marile bucurii ale vieții lor și nu o puteau trece sub tăcere.

A mărturisi și altora cât bine ne-a făcut nouă Dumnezeu, când El ne poruncește să nu spunem, este singura poruncă pe care ni se permite să o încălcăm. Pentru că, să nu uităm, Domnul i-a spus fostului demonizat din Gadara exact contrariul: „Du-te în casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu”. El le-a spus unora să tacă tocmai pentru că știa că nu vor tăcea. Știa că „dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga”.

Pentru oamenii care au avut vedere din naștere și au avut-o toată viața, lucrurile pe care le fac în fiecare zi sunt ușoare, le luăm de-a gata. Dar pentru un orb, fiecare zi e o nouă provocare, un challenge. Lucruri simple ca a merge, a mânca, a te îmbrăca, a ocoli mobilele din casă sau obstacolele de pe drum necesită eforturi constante. Cum să taci când ai primit un asemenea dar care este vederea ?

Mai departe, după ce orbii au mers voioși la casele lor, în fața Domnului a fost adus un om mut, „având demon”. Era așadar incapabil să grăiască, dar nu de la o boală fizică ci pentru că era posedat de un duh rău. Hristos la miluit și pe acela, scoțând demonul și redându-i omului vorbirea. Putem să ne imaginăm că nici acesta nu a tăcut de atunci încolo. Trăise prea multă vreme în tăcere. Acum venise vremea să vorbească despre minunea ce i se făcuse.

Nici cei vindecați și nici mulțimile de oameni ce se aflau acolo nu au tăcut, ci „se minunau zicând: niciodată nu s-a arătat așa în Israel!”

Dar au fost printre ei unii care se minunau a necredință: fariseii. Sceptici, ei Îl acuzau pe Hristos că face un fel de păcăleală în masă, o șmecherie, un număr de iluzionism. „Cu domnul demonilor scoate pe demoni”, spuneau ei. Are, adică, o înțelegere cu căpetenia demonilor ca să impresioneze pe cei creduli.

Acești farisei nu erau proști. Ca depozitari ai învățăturilor Legii lui Moise, ai Torei și ai Talmudului, ei erau educați. Unii poate Îl și admirau pe Hristos în taină, cum i-am văzut pe Iosif din Arimateea și Nicodim la Patimi. Dar ceilalți nu puteau crede cum un altul decât ei poate alunga demonii cu puterea lui. Nu are cum, trebuie să fie o șmecherie la mijloc, își ziceau.

Cine era, așadar, cu adevărat orb în Evanghelia de astăzi ? Ei erau incapabili să creadă, dar capabili să tăgăduiască, să se îndoiască de minunile ce se petreceau sub ochii lor, să nege evidența: aceea că Hristos era cu adevărat Dumnezeu.

Când eram student la Facultatea de Teologie din București, părintele profesor David își începea cursurile cu aceste cuvinte: – Distinși cursanți, cu Dumnezeu înainte și cu diavolul de urechi! 

Mi-au plăcut mereu vorbele acestea. Pentru că spun un lucru clar: odată ce te-ai hotărât să pornești pe drumul credinței, pornește ca plugarul: fără să te mai uiți înapoi. Fără să te gândești că era mai bine înainte. Că era mai bine, ca odinioară evreilor scoși din Egipt de Moise, în sclavie, dar cu mâncare bună, decât în libertate, cu o mană insipidă.

Credința nu poate fi o ocupație de weekend. Doar când avem timp. Dumnezeu ne dorește doar pentru El în fiecare zi. Dorește să ne deschidem ochii, să ne deschidem gura, ca și cei vindecați în Evanghelie și, mai ales, dorește să nu punem, între noi și El, cugetări întortocheate și mândre, ca ale fariseilor.

El e Dumnezeu, noi suntem copiii Lui, iar asta e tot ce contează.

Un subiect delicat – dracul

Evanghelia duminicii de astăzi o continuă pe cea din duminica trecută. Iisus se afla în Capernaum, orașul său adoptiv. Spunem adoptiv, pentru că, deși se născuse în Betleem și copilărise în Nazaret, Hristos a fost mereu bine primit și ascultat aici.

Capernaumul se află pe țărmul de nord-vest al Lacului Ghenizaretului. Această întindere de apă are aproximativ douăzeci de kilometri lungime și treisprezece lățime. Mai este numit și Lacul Tiberiadei, Marea Galileii, sau Marea Tiberiadei.

După ce a vindecat pe sluga centurionului roman, Mântuitorul, parcă la o chemare lăuntrică, Își îndeamnă ucenicii să treacă „de cealaltă parte a mării”. Traversarea a avut loc noaptea și a durat câteva ceasuri, pentru că, să nu uităm, corăbiile ucenicilor-pescari nu erau decât niște bărci cu vâsle. Marea s-a dovedit capricioasă pe timpul traversării și în timpul ei s-a petrecut acea potolire miraculoasă a furtunii care a lăsat o adâncă impresie apostolilor și celor care se mai aflau cu ei în bărci, încât se întrebau „cine este Acesta de și valurile Îl ascultă?”

În zorii zilei, au debarcat pe malul de sud-est al mării, într-un ținut numit Gadara. Aici, au fost întâmpinați de doi demonizați care s-au repezit la Hristos strigând, sau mai degrabă, răcnind cu vocile lor ne-umane: „Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Prea Înalt ? Ai venit mai înainte de vreme să ne prigonești?”

Acești oameni posedați de duhuri necurate se comportau foarte ciudat: locuiau în morminte, de unde uneori ieșeau și înspăimântau oamenii și nimeni nu era în stare să îi controleze. Mântuitorul le poruncește duhurilor necurate să iasă din acei oameni. Duhurile, recunoscând puterea divină și văzând că nu au de ales, Îi cer lui Iisus să îi lase să intre într-o turmă de porci ce păștea în apropiere. Ne dăm seama că locuitorii acelor ținuturi nu țineau Legea lui Moise, conform căreia porcii erau socotite animale necurate.

Hristos le îngăduie această ultimă faptă înainte de a fi azvârliți din nou în infern. Porcii astfel posedați, se reped și se aruncă în mare. Păzitorii porcilor, văzând nu atât minunea, cât paguba suferită, se duc în cetate să spună semenilor lor. În evanghelia paralelă de la Marcu, aceștia Îi cer, chiar, lui Hristos, să plece din ținuturile lor.

Discuția despre diavol este incomodă pentru predicatori, ca și pentru ascultători. De ce există diavol ? De ce a permis Dumnezeu ca ei să existe și să prolifereze răutatea pe pământ ?

Dumnezeu este iubire spune insistent apostolul Ioan, în Evanghelia și epistolele sale. Dumnezeu  a creat lumea pentru ca aceasta să se poată împărtăși din iubirea Lui. De aceea, a creat toate ființele cu un mare dar, poate cel mai mare dintre toate: libertatea. Dar tocmai această libertate a făcut ca unii dintre îngeri să se răzvrătească împotriva Lui și să fie astfel alungați din ceruri pentru veșnicie.

Cunoaștem cele nouă cete îngerești: Heruvimii, Serafimii, Scaunele, Domniile, Începătoriile, Puterile, Stăpâniile, Arhanghelii, Îngerii. Dintre ei, îngerii și arhanghelii sunt cei mai aproape de oameni. A zecea ceată și, se pare, cea mai aproape de Dumnezeu au fost cei conduși de Lucifer. Ironia face ca numele lui să însemne „purtător de lumină”, pentru că așa a fost creat la început.

Dumnezeu a făcut îngerii și oamenii cu libertate, însă libertatea fără morală degenerează în libertinism, în anarhie. Poruncile și legile morale ori civile nu îngrădesc libertatea ci o păzesc.

Lucifer și ai lui au crezut că pot fi ca Dumnezeu. Tot așa a ispitit și el pe Adam, cu promisiunea că, dacă va face ce îi spune el, va fi ca Dumnezeu. Aici, în Eden, vedem prima armă a diavolului: minte, distorsionează adevărul. Nu, nu veți muri, ci veți fi ca Dumnezeu, spune el primilor oameni.

Cea  mai mare viclenie a diavolului este să ne convingă că el nu există. E viclean, e bun filosof, bun psiholog și chiar teolog. A îndrăznit să Îl ispitească pe Mîntuitorul în pustie și chiar cu cuvintele Scripturii, pe care, se vede treaba, o cunoaște.

El nu spune lucrurilor pe nume. Nu vorbește direct. Vine cu subtilități. Ca în dialogul acela imaginat de Nicolae Steinhardt între Iuda și diavol. Iuda își explică astfel vânzarea Învățătorului: „dacă Îl dau pe mâna soldaților, El va fi adus la arhierei și va trebui să vorbească, Ei își vor da seama că e Fiul lui dumnezeu cel vestit de prooroci, așa că toți vor crede în El. Astfel că, prin vânzare, eu contribui la mântuirea lumii”. Ce ar fi trebuit să gândească însă Iuda era aceasta: Facă-se mântuirea lumii cum o ști Dumnezeu, dar eu, orice-ar fi, nu îmi trădez prietenul și Învățătorul. Adică să nu se piardă în cugetări întortocheate și mândre. Diabolice.

Cugetarea diabolică este întortocheată. Ceea ce nu este normal nu este a-normal ci doar altceva, o alternativă la normal. Dacă nu ne poate păcăli cu vorba, ia asupra lui toată vina, ca să nu credem că noi suntem cei care am greșit. Avem povestea din Pateric cu monahul care cocea pe ascuns, în chilia lui, un ou la lumânare, în Postul Mare. Prins de părintele său asupra faptului, a dat vina pe diavol, că el l-ar fi pus. La care un diavol a sărit de după cuptor, exclamând mirat: O nu, asta nici eu nu am știut-o!

Diavolul sugerează, invită, dar puterea lui e limitată. Are atâta putere cât îi dăm noi, cât ne învoim noi. De aceea, să nu negociem cu invitațiile la păcat, gândindu-ne că, făcând un păcat mai mic, scăpăm mai ieftin. Avem exemplul cu omul care a fost pus să aleagă între beție, ucidere și sinucidere. El l-a ales pe cel, în aparență, mai puțin grav. S-a îmbătat, dar odată ajuns acasă, s-a luat la ceartă cu soția și într-un moment de furie oarbă, a lovit-o și aceasta a murit. Cuprins de remușcări, omul și-a luat apoi viața.

Libertatea înseamnă alegere. Alegerea cea bună. În fiecare minut din fiecare zi a vieții noastre, facem o alegere: cine suntem, pe cine iertăm, pe cine ajutăm, pe cine iubim și pe cine urâm.

Dumnezeu îngăduie ispitele din partea diavolului, pentru că prin ele ne verificăm tăria credinței noastre. Ispitele ne țin în gardă. Încercările fac din noi oameni căliți și rezistenți. O mare calmă nu a dat niciodată un marinar priceput, spune un proverb. Inuiții, locuitorii nordului, spun că cerbului nu îi place de lup, dar lupul este cel care îl menține pe cerb în formă.

Dumnezeu îngăduie influența diavolului până la judecata de apoi pentru a ne pune la încercare libertatea. Iar când nu reușește să ne ducă la păcat, încearcă să ne distragă atenția de la rugăciune și de la biserică.

Un diavol nu putea să îl îndepărteze pe un om de biserică. I-a cerut sfatul șefului său și acesta i-a spus: Fă-l să se preocupe de lucruri mărunte : că cutare e un prefăcut, că dascălul nu are voce frumoasă, că preotul ține predica prea lungă, etc. În felul acesta nu se va mai concentra la rugăciune

Cea mai frumoasă parte a evangheliei de azi este îndemnul: Întoarce-te în casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu.

Noi suntem obișnuiți să cerem și Dumnezeu să ne dea. Dar dacă privim cu sufletul deschis, avem multe motive să mulțumim. Să mărturisim, nouă înșine și altora câte am primit fără să fi cerut.

Nu sunt vrednic

Predică la duminica a 4-a după Rusalii

„Doamne, știu că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei sufletului meu..”

Fragmentul acesta aparține unui personaj din Evanghelia de astăzi și este așa de profund, încât Sfântul Ioan Gură de Aur a scris o rugăciune pe baza lui, rugăciune pe care o putem găsi în cele pregătitoare pentru Sfânta Împărtășanie.

Despre ce este vorba?

Pe când se afla în Capernaum, Hristos este întâmpinat de un sutaș roman, adică de un centurion, sau comandant militar peste o sută de oameni. Un ofițer. Acesta Îl roagă să îi vindece pe sluga lui, bolnavă. Până aici, nimic neobișnuit. Mulți ceruseră și primiseră ajutorul Domului pentru vindecări, exorcizări, sau alte minuni. Partea frumoasă, și care l-a scris pe centurionul nostru în istorie este rugămintea lui: îi spune Mântuitorului că nu este nevoie ca El să vină personal la casa lui, ci că este suficient să spună numai cu cuvântul și se va vindeca sluga lui. Apoi îi explică lui Hristos temeiul cererii lui:

„Și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași și îi spun acestuia: Du-te, și se duce; și celuilalt: Vino, și vine; și slugii mele: Fă aceasta, și face.”

În vremea aceea, țara sfântă se afla sub ocupație romană și, deși aveau un rege, acesta era tributar Imperiului, reprezentat printr-un guvernator. Ocupația aceasta romană însemna o prezență militară permanentă, iar centurionul nostru era un reprezentant al acestei forțe militare de ocupație. Și iată cum, unul ca el, vine la Mântuitorul și îi cere să îi vindece, nu un membru al familiei, ci o slugă.

Ca roman, știa că iudeii, în religia lor, nu au voie să intre în casa unui ne-iudeu, pentru că astfel ar fi fost considerați necurați. Acesta este primul motiv pentru care centurionul insistă ca Mântuitorul să nu vină personal în casa lui. Cel de-al doilea motiv este faptul că știa că nu e nevoie să vină personal. Știa că o poruncă de vindecare ar fi fost suficientă. Ca militar, știa puterea unui ordin. Și credea că Mântuitorul avea puterea de a porunci vindecarea slugii lui. Într-o vreme când fariseii se îndoiau de dumnezeirea Domnului Hristos, acest străin de neamul iudeu recunoștea autoritatea Lui dumnezeiască.

Evanghelia după Luca relatează același episod cu niște detalii în plus (aici vedem de ce avem patru evangheliști și nu unul): În prima fază, la Mântuitorul au venit niște „bătrâni ai iudeilor”, probabil reprezentanți ai autoritățiilor locale, ca să intermedieze această vindecare. Cum așa? Iudei, ba chiar dintre cei de vază ai cetății, vin la Hristos, în care știm că nu credeau, ca să Îl roage să vindece sluga unui roman, reprezentant al armatei care le ocupa țara! Se pare că acest centurion se bucura de un respect în Capernaum, pentru că înșiși iudeii trimiși îi spun lui Hristos:

„Vrednic este să îi faci lui aceasta. Căci iubește neamul nostru și el ne-a zidit sinagoga.”

Pe când mergea cu ei spre casa centurionului, sunt întâmpinați de un al doilea grup de trimiși, de data asta chiar de prietenii lui. Aceștia îi poartă vorba:

„Doamne, nu Te osteni, că nu sunt vrednic ca să intri sub acoperământul meu. De aceea nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la Tine. Și spune cu cuvântul și se va vindeca sluga mea.”

Ce frumos! Vedem aici o a doua expresie a modestiei sutașului roman. Nu numai că se socotește nevrednic ca Mântuitorul să intre în casa lui, ci și nevrednic să Îl întâlnească în persoană.

Răspunsul Domnului la vederea acestui exemplu de credință este același ca și în fața femeii samarinence de la Sfântul Maslu. Dacă femeii îi spune „O, femeie, mare este credința ta”, centurionului din evanghelia de azi îi spune: „Nici în Israel nu am văzut atâta credință.”

Care este morala acestui fragment evanghelic?
Simplitatea în rugăciune și în credință. Să fim modești în rugăciunea noastră. Să nu cerem de la Dumnezeu tratament preferențial. Să nu căutăm senzaționalul și minunile. Dumnezeu este prezent chiar și în cea mai umilă biserică de lemn din Bărăgan. Păcatele ni se iartă, iar pâinea și vinul se preschimbă în Trupul și Sângele Domnului chiar și în cea mai umilă biserică, din mâinile celui mai umil dintre slujitorii Lui.

Dacă aş întâlni un preot şi un înger m-aş pleca întâi preotului până la pământ şi i-aş săruta mâna sfinţitoare şi apoi m-aş pleca îngerului. (Sfântul Ioan Gură de Aur)