Ce am aflat acum nouăsprezece ani despre plictiseală

Era în primăvara lui ’98. Eram student în anul I la Teologie și am mers la biserica Sfântul Gheorghe Vechi, la slujba Pavecerniței și a Canonului Mare. Părintele Ion Buga a ținut atunci o predică ce, pe mine, ca boboc universitar, m-a ținut treaz o vreme. Am notat atunci câteva idei într-un caiet:

  • acel păcat care îl face cel mai urât și mai bestial cu putință pe om este plictiseala. Nu atât cea fizică, trecătoare, cât plictiseala existențială, lipsa de entuziasm, de sensuri.
  • adâncul uman, abisul uman, doar Dumnezeu îl poate umple, pentru că singur Dumnezeu mai este abis. De asta l-a și creat pe om: din prea-plinul iubirii Sale.
  • dacă Dumnezeu ar fi fost unul în persoane, iar nu Treime cum credem și mărturisim, poate că și El S-a fi plictisit. Și e imposibil să concepi ce s-ar întâmpla cu lumea dacă făcătorul ei ar fi unul plictisit.
  • e vai de spinarea noastră dacă intrăm plictisiți în veșnicie
Acest articol a fost publicat în Jurnal canadian și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Ce am aflat acum nouăsprezece ani despre plictiseală

Lăsați un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s