Când oamenii mari învață de la copii

Într-una din cuvântările Mântuitorului, pe când mulțimea Îl înconjura dorind să audă cuvintele despre Împărăția lui Dumnezeu, cineva a adus un grup de copii, pentru ca El să îi binecuvinteze. Apostolii au fost puțin deranjați de acest lucru, gândind poate că vorbele lui Iisus se adresau oamenilor mari și copiii nu aveau ce căuta acolo.

Dar Mântuitorul îi mustră blând pe ucenici cu unele din cele mai mângâietoare cuvinte ale Evangheliilor:

„Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu. Adevărat vă spun că cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea.” (Marcu X, 14-15)

Mângâietoare, dar și categorice. Mângâietoare, pentru ne arată o cale simplă și sigură de a intra în Împărăția Cerurilor. Categorice, pentru că tocmai această simplitate este greu de găsit. Sau, mai bine zis, de re-găsit, pentru că oricare dintre noi am avut-o pe când eram copii.

Ce anume îi face pe copii preferații Mântuitorului ? Ce însușiri ale sufletelor lor suntem noi capabili și datori să imităm ?

Evanghelia după Matei vine cu lămurirea:

”S-au apropiat ucenicii de Iisus și I-au zis: cine, oare, este mai mare în împărăția cerurilor ? Și chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor și a zis: Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăția cerurilor.”

Copiii sunt smeriți. Ei știu că fără părinții lor nu pot face nimic. Tot la fel și noi, fără Tatăl nostru, nu putem face nimic și acest gând trebuie să ne anime întreaga viață. „Fără Mine nu puteți face nimic”, spune Mântuitorul. (Ioan, XV,5) Indiferent cât de cultivați ori de întreprinzători ori de buni lideri vom deveni.

Patriarhul ecumenic Bartolomeu I, într-un amuzant schimb de priviri cu un bebeluș, la slujba de Înviere

Pe Dumnezeu, copiii Îl privesc simplu. Imaginea lor despre Dumnezeu este neîntinată de cugetările sofisticate sau de îndoielile oamenilor mari. Dumnezeu nu este „o entitate transcendentală cu atribute spiritual-metafizice”, ci este, pur și simplu, Tatăl nostru, Cel care ni l-a dat pe Înger, îngerașul meu.

Această simplitate nu înlătură necesitatea cugetării teologice, ci o pune în valoare. Sfinții Părinți au arătat că este posibil să fii un fin dascăl de teologie de nivel academic și să rămâi copil cu sufletul. Acolo, la capătul oricărei teologii, Dumnezeu rămâne același bătrânel cu barba albă, Care îi ține pe genunchi pe copiii din toate locurile și din toate timpurile.

Copiii mai au calitatea de a fi spontani. Pot să cânte oriunde, dacă așa simt. Fără să le pese de constrângeri sociale. Dacă deranjez pe cineva? Dacă o să cânt fals ? Dacă melodia nu mai e la modă ? Nimic din toate acestea. Ei pot să cânte pur și simplu pentru că așa le dă ghes inima.

Vă mai amintiți episodul intrării Mântuitorului în Ierusalim, de Florii ? Toți ucenicii cântau „Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului. Osana întru cei de sus!”, iar unii dintre cei de-acolo le-au spus să tacă. Hristos însă le-a răspuns, zicând: „Dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga”. Tot așa împăratul David spune, în Psalmul al optulea: „Din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă.”

Ne-ținerea minte a răului este o altă însușire pe care o învățăm de la copii. Ei se pot certa pe o jucărie, pot să se retragă fiecare în colțul lui, ca mai apoi să se împace și să râdă din nou, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu apune soarele peste supărarea lor, cum spune apostolul Pavel.

Sufletul unui copil este grațios și gingaș ca un menuet de Mozart. El are ceva din prospețimea unei dimineți de primăvară la o mănăstire de munte.

Copiii stabilesc ușor contacte între ei. Când se întâlnesc pe terenul de joacă și nu se cunosc, e suficient un schimb de priviri și câteva vorbe, ca mai apoi să se joace împreună. Nu au îngrădiri sociale. La fel, preferă să facă activități mai degrabă împreună, decât singuri. Îmi amintesc cum, pe ulițele copilăriei, după ce ieșeau unul sau doi cu mingea, de prin casele din jur apăream și noi ceilalți și fără prea multă greutate se făceau echipele și începea meciul. Nu aveam nevoie să plănuim dinainte. Totul era spontan. Trăiam momentul lui aici și acum.

Așadar, cum să primim Împărăția lui Dumnezeu ca niște copii ? Dezbrăcându-ne de prejudecăți, de mofturi și de false virtuți. Să nu ne judecăm pe noi înșine prea aspru. Adevăratele valori nu s-au schimbat. E încă bine să fii cinstit și de încredere, să scoți ce e mai bun din ceea ce ai, să fii fericit cu plăceri simple și să ai curaj când lucrurile nu merg bine.

Când nu mai ești deloc copil, ai murit de mult. (Constantin Brâncuși)
Fericiţi cei care visează, cei care au idei frumoase, cei tandri, fericiţi cei care rămân copiii sufletului. Fericiţi cei pe care teama nu îi face să renunţe la iubire. (Albert Einstein)

Ce este și ce nu este smerenia

publicat în revista Solia a Episcopiei Ortodoxe Române din America

Când eram pe băncile claselor primare, învățătoarea noastră avea obiceiul să îi mustre pe colegii mai înceți la minte cu aceste vorbe: „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor.” Nu cred că înțelegea sensul adevărat al celei dintâi dintre cele nouă fericiri. Sensul acesta, unde sărac cu duhul însemna un elev pe care nu îl duce capul (dacă nu chiar prost) l-am preluat și eu pentru o bucată de vreme. Asta până am înțeles mai târziu că sărăcia cu duhul înseamnă cu totul altceva și că denumește, în fapt, o mare virtute creștină: smerenia.

Smerenia este o virtute greu de înțeles și de definit. Seamănă cu modestia, dar e mai mult decât ea. Este un amestec frumos al contrastelor: inițiativă și reținere, vorbire și tăcere, rezistență și resemnare.

Smerenia este arta de a sta la locul tău, spunea părintele Arsenie Papacioc. Omul smerit știe unde îi este locul, dar nu stă pe loc. Nu e un creștin pasiv și plângăcios, ci unul curajos și optimist, care știe că Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi. (Psalmul 23)

Omul smerit își pune mai întâi încrederea în Dumnezeu, și apoi în puterile lui. El trăiește în fiecare zi cu acest îndemn al Mântuitorului: „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15,5).

Omul smerit e un bun cunoscător al sufletului său, cu virtuțile și patimile lui. Nu își ascunde excesiv virtuțile, și își recunoaște fără reținere, păcatele și greșelile. Nu dă dovadă nici de trufie, dar nici de falsă modestie. Știe care îi sunt limitele, dar și valorile. Își cunoaște, ca să folosim o vorbă românească, lungul nasului. Știe și când să glăsuiască, dar și când să tacă. Le face pe toate cu umilință și recunoștință față de Dumnezeu.

Smerenia este „pământul cel bun” din Pilda Semănătorului. Este terenul fertil pe care cade glasul lui Dumnezeu ca semințele și face să răsară în el virtuțile. Așa după cum un vas gol primește orice cu ușurință, la fel și inima golită de sine și de deșertăciunea lumească se umple de harul dumnezeiesc. Căci Bunul Dumnezeu caută cu milostivire și iubire de oameni la inima smerită.

Omul smerit știe să asculte mai întâi și abia apoi să grăiască. Este un bun receptor. Primește cu ușurință bunele îndemnuri și își însușește fără supărare criticile. Este iute la iubire și iertare, dar zăbavnic la mânie.

Smerenia nu e fandoseală, nătângie, ci e simplitate și bărbăție. Omul smerit este om cu o singură față și al unei singure vorbe, directe și fără ocolișuri. Nu îi e teamă să spună lucrurilor pe nume, să numească neadevărul, minciună. Nu se complică în gândire și nu distorsionează lucrurile. Ca în dialogul acela imaginar al lui Iuda, care își explică astfel vânzarea Învățătorului: dacă îl dau pe mâna soldaților, El va fi adus la arhierei și va trebui să vorbească, Ei își vor da seama că e Fiul lui dumnezeu cel vestit de prooroci, așa că toți vor crede în El. Astfel că, prin vânzare, eu contribui la mântuirea lumii. Ce ar fi trebuit să gândească însă Iuda era aceasta: Facă-se mântuirea lumii cum o ști Dumnezeu, dar eu, orice-ar fi, nu îmi trădez prietenul și Învățătorul. Adică să nu se piardă în cugetări întortocheate și mândre.

Asocierea greșită a smereniei cu o anumită moleșeală a vieții îl face pe Nicolae Steinhardt să exclame cu năduf, în Jurnalul Fericirii:

„Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creștinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă și lașă, ca și cum menirea creștinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forțele răului. Creștinismul neajutorat și neputincios este o conceptie eretică deoarece nesocoteste îndemnul Domnului (Matei 10, 16: “fiți dar înțelepti ca șerpii și nevinovați ca porumbeii”). Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi și cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiti.”

Îndrăznesc să afirm că smerenia este una din cele mai interesante virtuți. Este o virtute a paradoxului. Cu cât urcăm mai mult pe scara smereniei și devenim mai virtuoși, cu atât vedem mai clar păcatele noastre și ne considerăm mai păcătoși decât toți oamenii. Smerenia este acel far care luminează sufletul și ne ajută să îi vedem mai limpede lipsurile.

Smerenia este o virtute fragilă. Greu de dobândit și de păstrat. Multe păcate se pot deghiza în smerenie, ca lupul în piele de oaie. Lașitatea, frica de răspundere, nepăsarea, deznădejdea, ca să numesc doar câteva. Omul care stă cuminte într-un colț nu e totdeauna un om smerit, tot așa precum omul care tace nu e totdeauna un filosof.

Că nu suntem chemați la frică, ci la curaj, ne-o spune chiar Mântuitorul în multe rânduri: Îndrăznește fiule, Îndrăznește fiică (Mat. 9, 2, 22; Marcu 10,49; Luca 8,48), Îndrăzniți (Marcu 6, 50; Ioan 16, 33); Nu te teme (Marcu 5, 36; Luca 1, 13; 1, 30; 5, 10; 8, 50), Nu vă temeți (Marcu 6, 50; Luca 2, 10; 12, 7; 24, 36; Ioan 6, 20), Nu vă înspăimântați (Marcu 16, 6).

Precum mândria este izvorul tuturor patimilor, tot astfel și smerenia este maica tuturor virtuților”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Ea este temelia sigură pe care se pot clădi celelalte virtuți. De aceea este rostită în prima dintre cele nouă Fericiri din predica de pe munte. Ea le deschide și le face posibile pe celelalte: pocăința și lacrimile (fericiți cei ce plâng), blândețea (fericiți cei blânzi), dorința de dreptate (fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate), mila (fericiți cei milostivi), curăția inimii (fericiți cei curați cu inima), pacea sufletului (fericiți făcătorii de pace), răbdarea necazurilor (fericiți cei prigoniți pentru dreptate), bucuria și veselia duhului (bucurați-vă și vă veseliți).

Chiar dacă nu am ajuns încă la măsura desăvârșirii – și câți dintre noi pot spune asta -, smerenia ne poate călăuzi, ca o busolă, pe drumul cel drept și ne va conduce la cea mai mare dintre virtuți, dragostea de Dumnezeu și de aproapele.

Cine vrea să vină după Mine

Cuvânt la Duminica Crucii (a treia a Postului Mare)

Aș fi vrut să încep într-o notă mai confortabilă, mai relaxantă, ca un film de duminică.

Dar vorbele Mântuitorului sunt categorice, fără menajamente: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să își ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie.”

Evanghelia de azi are trei mesaje:

Cu eleganța-I caracteristică, de gentleman (Nicolae Steinhardt) care nu intră nepoftit, ci „stă la ușă și bate”, Hristos spune „cine vrea”. Nici chiar Domnul nu azvârle pe nimeni cu de-a sila în Rai.

Și ne spune scurt pe doi: cine vrea… să se lepede de sine. Să ne lepădăm de noi înșine. Puțin dur, la prima vedere. Categoric. Drastic. Să uităm adică, de tot ceea ce suntem, de personalitatea noastră, de realizările noastre, să uităm de tot ce-am fost până acum. Asta ne cere Hristos ? Nu se poate, în neputința noastră umană și urbană, să nu resimțim o strângere de inimă când îmi cere așa ceva. Chiar să mă „lepăd” de mine însumi?

Mai mult decât atât: să mă lepăd de sine, iar apoi să îmi iau crucea. Ei, aici e aici.

Nu e vorba de o cruce de lemn, deși de multe ori parcă am vrea să fie. Am vrea să participăm fizic la patimile Lui, ca să înțelegem câte a făcut El pentru noi. Să îi luăm o parte din durere, așa cum, în postul acesta, luăm o parte din foamea Lui:”A postit 40 de zile și la urmă a flămânzit”.

Nu ne spune: „Cine vrea să vină după Mine, … să-Mi ia crucea și să-Mi Urmeze.” Ci „să-și ia”. Fiecare pe a lui. Așadar, fiecare avem o cruce. Dar nu la o cruce fizică se referă în acest verset. Ci la crucea angajamentului. A acceptării unei responsabilități. „Commitment”, spunem în engleză. Care înseamnă și un fel de contract. Adică ceva pe termen lung.

Primul mesaj al Evangheliei Crucii: angajamentul

Ne cere să ne luăm în serios rolul de creștini. Să fim, în loc de simpli vizitatori de weekend ai bisericilor, participanți activi. Să ne implicăm în viața comunității. Să avem curajul să pulsăm în ritmul ei. Să suferim cu cei ce suferă din comunitatea noastră, să ne bucurăm cu cei ce se bucură.

Poate uneori timpul petrecut la biserică se suprapune cu ora de sport a copiilor, sau cu lecțiile de dans, ori cu sosirea invitaților la picnic. Dar Hristos e flexibil. Se mulțumește și cu mai puțin. La urma urmei, la El timpul e relativ. Sfânta Liturghie durează aproximativ o oră și jumătate și e mai hrănitoare decât multe ore petrecute în bibliotecă, în sala de sport sau în grădina din spatele casei. Și nu le exclude pe acestea. Dimpotrivă: le întregește. Le plinește, zicem noi.

Sigur că am auzit vorba „am credință în suflet, nu am nevoie să merg la biserică”. E adevărat. Credința începe în interior. Fără freamătul lăuntric, religia rămâne simplă repetare fadă a unor ritualuri. Forme fără fond. Dar dacă se rezumă doar la aspectul interior, fără să îl cultive prin practici ca postul, rugăciunea ori Liturghia (ca să enumăr doar câteva), e goală. Ca un trup fără haine. Ca un pom fără fructe.

De ce e important să venim regulat la biserică ? Răspund printr-o întrebare: De ce e important să meargă copiii la școală? Pentru că școala, ca și biserica, este mai mult decât acumulare de informație. E un loc de întâlnire. E mijlocitorul unei stări propice sufletului.

Liturghia e cu mult mai mult decât o serie de cântece interpretate alternativ de preot și dascăl. Nu e un film a unor lucruri ce s-au întâmplat cândva. Prin Liturghie, Hristos trăiește iară și iară Patimile Lui, dar și Învierea Lui.

Mai departe, Evanghelia spune:

„Cine va voi să își scape viața, o va pierde. Iar cine își va pierde viața, pentru Mine, o va dobândi”.

Ne îndeamnă să punem supraviețuirea sufletului înaintea vieții biologice. Să ne stabilim prioritățile în viață.

Al doilea mesaj al Evangheliei Crucii: stabilirea priorităților în viață.

Nimeni nu își dorește să fie pus în fața acestei alegeri: viața sau sufletul. Dar, dacă vreodată s-ar întâmpla, îi avem ca exemplu pe martirii creștini. Pe Brâncoveni. Pe sfinții închisorilor. Oameni care nu și-au trădat, pentru un blid de mâncare, neamul, credința ori familia.

Dar, nici să nu abordăm un eroism de paradă. Să nu forțăm martirajul. Să nu provocăm pe nimeni cu atitudinea noastră de creștini. Să încercăm să convingem mai mult prin faptele noastre decât prin vorbele noastre. Mai ales că trăim într-o țară a libertăților religioase, pe care am jurat să le respectăm. Dar să nu ne fie teamă de marile încercări, dacă acestea apar fără voia noastră.

Al treilea mesaj : curajul mărturisirii prin fapte

Cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele…

Dincolo de religie, țară sau limbă, vor exista mereu oameni căzuți între tâlhari și vor exista mereu buni samariteni. Voi sunteți samaritenii. Cei care ajută pe cel în nevoie, indiferent de originea sau limba lui. Amintiți-vă de Duminica Înfricoșătoarei Judecăți. Nu a întrebat Hristos de neam, cultură, stare socială ori alte criterii din astea omenești. A zis doar așa:

„Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.”

Dacă întâlnim un om în nevoie, să nu ne întrebăm de ce statul nu i-a dat ajutor social, de ce fast-food-ul din colț nu i-a dat un sandviș ori de ce e atâta nedreptate în lume: pur și simplu, să-i dăm o pâine. Nu putem rezolva problemele întregii omeniri. Putem, în schimb, să îi dăm omului aceluia o pâine. De ceilalți se va îngriji Dumnezeu.

Ne cere Dumnezeu să fim monahi chiar de azi? Nu. Ne cere să scoatem ce e mai bun din viața care ne-a fost dată. Să petrecem timp cu cei ai casei. Să ascultăm niște muzică bună. Să aprindem candela de sub icoană și să mulțumim Maicii Domnului pentru ziua de azi. Să nu cerem nimic: să mulțumim numai.

Vestea Evangliei de azi, în ciuda aparențelor, e una bună: Veniți la Domnul și El se va îngriji de voi.

Peste numai câteva zile, avem Buna-Vestire. Cea mai mare veste dată vreodată unui muritor: că Dumnezeu se face om, ca să îl facă pe om, Dumnezeu.