Eu o cunosc pe Doamna!

Multe lucruri ieșite din comun mi-a fost dat să văd și să aud în preumblările la care m-a obligat slujirea preoțească, iar întâmplarea ce urmează să v-o povestesc este una dintre ele. S-a petrecut acum mulți ani, în parohia mea de pe coasta de est a Statelor Unite, însă atunci, ca și acum, am fost încredințat că a fost una dintre acele momente discrete, dar minunate, când Dumnezeu își atinge degetul de viața noastră și ne-o schimbă cu desăvârșire.

În dimineața aceea, Joshua se deșteptase, ca de fiecare dată, la ora cinci fix. Avea un ceasornic interior care nu dădea niciodată greș, de zece de ani încoace, de când se pensionase din armată. Se îmbrăcă în halatul său de salon și își puse în picioare papucii. Ceilalți nu se treziseră încă. Soția sa și fiul cel mic dormeau încă, așa că bărbatul nici nu îndrăznea să aprindă lumina în drumul său spre baie. Știa foarte bine traseul pe întuneric și pășea pe holuri ca o pisică. Obișnuia să își facă o cafea și să o bea liniștit, lecturând ziarul pe îndelete. Deși în bucătărie avea un filtru de cafea, lui Joshua îi plăcea cafeaua la ibric, cum învățase de la nevastă-sa, româncă de-a noastră de prin părțile Bihorului. Turna lichidul aromat în ceașcă și adulmeca nesățios caimacul, înainte de a duce ceașca la gură. Era micul lui ritual de dimineață.

Se așeză apoi în fotoliul din camera de zi, sub fereastra ce dădea spre stradă. O lampă discretă îl  învăluia doar atât cât să vadă literele din ziar. Era o liniște desăvârșită, ca de început de lume. Se auzea doar pendula leneșă a ceasului din bibliotecă. În momente ca acestea, lui Josh – așa îi spuneau prietenii – i-ar fi plăcut să fie scriitor. Cu două ore petrecute în desăvârșită liniște ar fi putut să creeze câteva pagini interesante în fiecare zi.

Dar Joshua nu era scriitor, așa că se opri din reverie – nu de alta, dar se răcea cafeaua – și se propti pe titlurile de pe prima pagină a ziarului. Aici, o știre despre criza economică din America ultimilor doi ani. Dincolo, un raport științific cu privire la încălzirea globală. Accidente de circulație, ori detalii absolut neinteresante din viața unor vedete.

«Știrile nu se schimbă niciodată prea mult. Aceleași lucruri, întâmplându-se altor oameni. Aș vrea mai degrabă să trăiesc propriile experiențe, decât să citesc ce se întâmplă altora. Sunt propriul meu ziar și radio. Consider că omului nu îi e dat să știe tot ce se întâmplă în lume. Omul deschide televizorul și toți prezentatorii aceia îl bombardează cu știrile locale, naționale și internaționale. La fel și ziarele. Iar bietul de el, cu toate problemele lui, este împovărat cu problemele întregii lumi.»

Așa gândea Joshua în timp ce citea fără interes știrile. Atenția i se opri pe un titlu despre războiul din Orientul Mijlociu. Erau acolo soldați tineri care își pierdeau viața în chinuri groaznice iar armata făcea încă un rând de funeralii cu sicriul acoperit. Îi părea rău de acești băieți, dintre care mulți abia dacă gustaseră din bucuriile vieții. Asta îl făcu să își amintească de propriile lui plantoane fără somn, nopți în tranșee mizerabile, camarazi dispăruți și atacuri prin păduri pe unde nu trecuse toporul de la facerea lumii.

Joshua fusese ofițer de infanterie în războiul din Coreea. Fusese încartiruit undeva la est de Seul vreme de trei ani chinuitori, în care timp văzuse și auzise de toate. Moartea nu îl mai speria, pentru că fusese o prezență zilnică în rândul plutonului său.

Se opri din lectură, își șterse o lacrimă din colțul ochiului și privi pe fereastră.

Așa îl găsi soția lui: cu privirea fixată spre un pom imaginar de pe strada lor.

–        Buna dimineața, Josh. E o dimineață liniștită, nu ?

–        Bună dimineața, draga mea. Liniștită, da. Măcar afară e liniștită.

Soția lui îl cunoștea prea bine. Îl vedea tulburat.

–        Dar înăuntru ?

–        Ei, știi tu. Numai când văd știrile astea despre băieți tineri care și-au găsit sfârșitul prin războaie străine, mă cuprinde cea mai tristă dintre tristeți. Nu e drept, înțelegi? Mă gândesc numai la cărțile pe care nu au mai apucat să le citească, la locurile pe care nu le-au mai văzut, la fetele pe care nu le-au mai iubit…

–        Dar tu ai scăpat cu viață, Josh. Măcar pentru asta ar trebui să fii bucuros.

–        Sunt, Ana. Sunt. Dar uneori nu înțeleg de ce.

–        Ce vrei să spui ?

–        Am fost de atâtea ori pregătit să mor. Făcea parte din viața mea de soldat. Mă resemnasem cu ideea că voi putea muri în ziua următoare, în misiunea următoare. Dar moartea m-a ocolit.

–        Ei bine, dragul meu, poate că asta e o chestiune pe care ai putea să o discuți cu părintele Morar. Știi că l-am invitat pe la noi în dimineața asta ca să ne binecuvânteze casa cu apă sfințită. Așa se face la noi, la ortodocși, la început de an. Și sunt convins că o să îți placă de el. E un om educat și bun la sfat. Doar e ardelean.

–        Bine atunci. Mă duc să mă bărbieresc și apoi pregătesc micul dejun. Și Josh se ridică, tot întrebându-se în sinea lui ce e acela „ardelean”. Trebuie să fie ceva interesant. Doar avea încredere în gusturile soției lui în materie de oameni.

Ana îl privi cum mergea agale spre baie. Erau căsătoriți de mai bine de treizeci de ani, dar tot îi citea uneori pe chip o anumită amărăciune ca o rană veche de război. Se duse și ea la ale sale și o oră mai târziu, toată familia lua micul dejun în bucătăria luminată acum de soarele dimineții printr-o fereastră generoasă. Apoi, copiii au plecat la școală, iar Joshua și soția lui au ieșit pe terasă.

Așa i-am găsit eu pe la prânzișor.

–        Bine v-am găsit dragii mei. O zi minunată, nu-i așa ?

–        Bine ați venit, părinte. O zi numai bună pentru busuioc și apă sfințită. Ne face sufletul ca Iordanul. Poftiți, vă rog, înăuntru.

Am intrat împreună cu gazdele, m-am făcut comod și apoi am început să îmi pregătesc ustensilele pentru ritualul de Bobotează: epitrahilul, crucea, găletușa cu agheasmă și busuiocul. Am început a cânta: „În Iordan botezându-Te Tu Doamne…”, iar Ana mă seconda cu vocea ei plăcută de alto. Am trecut apoi prin fiecare cameră, stropind pereții cu agheasmă, în timp ce Joshua îmi urmărea fascinat mișcările, de parcă asista la primul spectacol de prestidigitație din viața lui.

După ce am terminat de colindat casa, ne-am oprit în salon, unde Ana ne puse în față câteva prăjituri și ceștile de ceai.

–        Doamna Ana, începui eu, m-ați întrebat zilele trecute despre icoana pe care vrem să o zugrăvim pe catapeteasmă. Este icoana Maicii Domnului numită și Ocrotitoarea. Originalul se află la episcopie. Are pe ea acel  drapel românesc care ocrotește ca un curcubeu episcopia noastră. Întâmplarea face să am la mine o copie mai mică a ei.

Am scos apoi icoana din geantă și i-am întins-o doamnei Ana.

De aici, lucrurile au luat o întorsătură neașteptată.

Din locul unde stătea, Joshua se crispă la față, ochii îi rămaseră fixați pe icoană, respirația i-o luă razna, vocea – deși era limpede că voia să spună ceva – refuza să îl asculte și i se poticni la jumătatea gâtului. La început am crezut că s-a înecat cu prăjitură sau că s-a fript cu ceaiul.

–        Joshua, îl întrebă soția lui, s-a întâmplat ceva ?

Dar el părea că trăise spaima preotului Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, care rămăsese mut după întâlnirea cu îngerul în templu.

–        Joshua, dragule, ești bine ?

Joshua, tot cu ochii la icoană și cu vorba în gât.

–        Eu… eu…

–        Da ?

–        Eu… o… cunosc… pe… doamna.

–        Care doamnă ? întrebai eu.

–        Doamna din icoana dumneavoastră. Am mai văzut-o cândva.

M-a prins ca într-un stop-cadru. Nu știam ce să îi spun. Credeam că are un moment de déja-vu tare încurcat.

–        Joshua, încercai eu să precizez, în icoana aceasta este reprezentată Maica Domnului și nu văd cum ai fi putut să o întâlnești, din moment ce ea trăiește în ceruri de aproape două mii de ani.

–        Părinte, în ceruri sau nu, sunt sigur că ea era. Să vedeți cum s-a întâmplat…

Și Joshua începu să povestească:

–        Eram soldat în războiul din Coreea, în vara lui ’53. Plutonul meu a fost atacat prin surprindere. Nici nu a fost o luptă, ci mai mult un măcel. Camarazii mei au murit atunci pe capete. Eu căzusem la pământ și cu ultimele forțe, am văzut un ofițer inamic cum trece pe la fiecare rănit și îi trage un glonț în cap, ca să fie sigur că nu supraviețuiește careva. Îmi vedeam moartea cu ochii. În clipe ca aceea, se zice că timpul trece cu încetinitorul. Mi-am luat rămas bun de la soția și de la copiii mei și așteptam resemnat sfârșitul.

Când a ajuns în dreptul meu, însă, parcă o mantie străvezie m-a acoperit. Ofițerul coreean, deși s-a uitat în direcția mea, părea că nu m-a zărit și a trecut mai departe, plantând câte un glonț în creștetele camarazilor mei. Iar înainte să îmi pierd cunoștința, vă jur că am văzut o femeie frumoasă și elegant îmbrăcată, ca o împărăteasă. Ea m-a acoperit cu acea mantie minunată și invizibilă și mi-a zâmbit complice. Atunci am știut că totul o să fie bine.

S-a lăsat tăcere. Joshua părea că își luase o piatră de pe suflet, nu atât pentru că ne spusese povestea, cât pentru că se lămurise, după atâția ani, cine fusese femeia misterioasă care îi salvase viața pe front. Am mai vorbit apoi de una de alta, iar Josh devenea, sub ochii mei, mai însuflețit, mai voios și chiar mai tânăr.

Cât despre mine, după ce am mai băut un ceai cald de la doamna Ana, am plecat acasă convins încă o dată că Dumnezeu lucrează uneori și prin robul său Nabucodonosor.

Veniți de moșteniți Împărăția

Am fost de rând la predică. Nu că ar fi ușor să vorbești despre judecata de apoi și să rămâi un plăcut vorbitor al amvonului. Dar cred că am găsit acea abordare a unui subiect delicat pentru o audiență care are grijile, ritmul ei zilnic și așteptările ei. Iată câteva idei:

În Evanghelia judecății de apoi vedem că nu mai este același Hristos care cinează cu vameșii sau vorbește cu desfrânatele, pentru că atunci era încă vreme de pocăință și pentru aceștia. Blândul Păstor este înlocuit cu Dreptul Judecător.

Mântuitorul ne întreabă tranșant, ca odinioară pe Petru:  „– Mă iubești tu pe Mine ?” (Ioan 21, 15)

Unul singur este Judecătorul și acela este Domnul Hristos. Noi nu avem dreptul și nici puterea să judecăm pe vreun om, să categorisim pe cineva drept bun sau rău. Și mult insistă Sfinții Părinți pe judecarea aproapelui ca pe un păcat greu, care poate să doboare din calea virtuții chiar și pe un om încercat.

În Pateric, avem exemplul unui frate, care fusese mai trândav în nevoința călugărească. Pe patul morții însă, bătrânul lui avvă l-a văzut că se duce din viața aceasta vesel și cu bucurie și l-a întrebat: nu îți este frică ? viața ta nu a fost tocmai una model. El i-a răspuns: Nu am fost prea osărduitor la nevoință, așa e, însă de când m-am făcut monah, nu știu să fi judecat pe vreun om, sau să fi ținut pomenire de rău asupra cuiva. Deci i-a zis lui bătrânul: pace ție, fiule, că și fără osteneală te-ai mântuit !

Pentru cei drepți, judecata de apoi nu va fi o ședință gravă de tribunal, în care fiecare inculpat așteaptă tremurând o sentință a unui judecător care lovește amenințător cu ciocanul în birou. Pentru cei drepți  judecata va fi o festivitate de premiere, în care li se evidențiază faptele bune și li se dă recompensa supremă: viața veșnică.

Nimeni nu se mântuiește de unul singur. Împărăția cerurilor nu e individuală și egoistă, ci e ospăț, masă îmbelșugată și mulți împrejurul ei. E comunitate și comuniune. Oamenii cu care interacționăm în fiecare zi, cunoscuți sau necunoscuți, drepți ori păcătoși, ne sunt dați spre mântuirea noastră. Cum spune colindul lui Radu Gyr: „Ni-i trimite Sfântul să ne-ncerce mila”.

Îmi aduc aminte de povestea din Proloage: băbuța care ajunsese în iad. Singura faptă bună din viața ei fusese o ceapă pe care o dăduse demult unei femei sărace. Îngerul ei s-a rugat de Dumnezeu dacă o poate ajuta cu ceva și și-a adus aminte de ceapa respectivă. A venit în iad, i-a întins femeii o ceapă și o trăgea încet afară din iazul cel de foc. Alți oameni s-au agățat și ei ca să fie salvați, dar femeia îi împingea cu piciorul, zicând: – Pe mine vrea să mă scoată, nu pe voi! E ceapa mea, nu a voastră! Într-un final, ceapa s-a rupt, dar nu pentru că nu ar fi rezistat greutății mai multor persoane, ci fiindcă n-a rezistat egoismului.

Așadar, cum să trăim ? „Aceasta este mântuirea, aceasta este Împărăția lui Dumnezeu: să fii astăzi mai bun decât ai fost ieri și să fii mâine mai bun decât ești astăzi.” (Bartolomeu Anania).