A fi creştin astăzi

O viaţă curat creştină este mai complicat de realizat astăzi, decât era în vremurile părinţilor din Pateric. Spun mai complicat, nu mai greu. Ni se cere mult discernământ, pentru a separa virtuţile de falsele virtuţi şi păcatele de falsele păcate. Pentru un adolescent din Bizanţul secolului al 6-lea, să zicem, lecturile vârstei erau puţine şi greu accesibile.

Aşa că, de multe ori, singurele învăţături înregistrate veneau din fragmente manuscrise ale Scripturii, ale câtorva filosofi sau poeţi. Prin urmare, oferta era teribil de limitată şi era uşor de triat. La fel stăteau lucrurile şi în cazul autorilor: puneau mâna pe pană, pergament şi…scriau.

coloaneAcum, însă, în secolul XXI, informaţia circulă prin mult mai multe medii: scrisă pe hârtie, pe internet, văzută în fotografii sau în filmări, auzită. Creştinii nu pot şi nu trebuie să recurgă doar la cărţi, pentru a se documenta ori spiritualiza. Vrem, nu vrem, suntem oameni ai vremii noastre şi trebuie să ne comportăm ca atare. Un film curat religios al lui Tarkovski poate avea acelaşi impact ca şi o carte bună. O fotografie artistică poate trezi în privitor sentimente religioase sau, măcar, poate aduce o stare de spirit propice rugăciunii, la fel cum ar face-o o lectură din Steinhardt.

Cititul este, ce-i drept, unul din cele mai eficace căi de reţinere a informaţiei, pentru că el cere o atenţie activă. Dar, rezumându-ne numai la citit, în dezideratul nostru religios, pierdem o grămadă de documentare bune, ori de artişti audio-vizuali „puternici în cuvânt”.

Şi apropo de a fi creştin astăzi, iau un studiu de caz: Un necunoscut publică pe internet o colecţie de melodii bune, la o calitate audio înaltă, dar care nu sunt ale lui. Nu le-a cumpărat ci le are şi el, la rândul lui, de pe net. Conform legilor copyrightului, sunt furate. Dar acele melodii ajung în mii, zeci de mii, poate sute de mii de computere şi bucură sufletul a tot atâţia oameni. Pe unii dintre aceştia, poate, îi apropie de spiritualitate.

Aşa că, ceea ce a început ca un furt al unuia, sfârşeşte, fără ştirea lui, ca folos sufletesc al altora. Cine şi câtă parte din păcat poartă, se anunţă interesant de discutat.

Nu cred în „scopul scuză mijloacele”. Copyrightul e treabă serioasă şi trebuie respectat. Dar cred că, undeva, în iconomia lui, Dumnezeu ia în calcul mult mai multe variabile atunci când judecă un om. Faptele cuiva nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi. Cerşetorul de pe stradă s-ar putea să nu fie chiar Domnul deghizat, la fel cum omul de afaceri în costum şi maşină bună, s-ar putea să fie mai sfânt decât cred unii săraci leneşi ce consideră bogăţia un păcat.

Sfinţii, mai ales ierarhii, au fost, întâi de toate, oameni ai vremii lor. Chiar dacă au iubit singurătatea, atunci când s-au aflat în cetate, s-au integrat deplin în ea şi aşa au reuşit să o schimbe, câte puţin, în bine.

Nu şi-au dorit ca lumea să fi fost altfel.
Au luat-o aşa cum era şi au încercat să o facă aşa cum Dumnezeu voia să fie.

Sfinţenia – mai interesantă decât păcatul

galeriu2Se zice că parintele Galeriu, pe când era tânăr preot, văzând biserica mai mult goală, a recurs la următoarea stratagemă: la una din liturghii, la momentul predicii, a luat o figură sobră şi foarte gânditoare şi le-a spus celor prezenţi: Fraţilor, aseară, când mă rugam, m-am pomenit, cu cine credeţi, cu necuratul, care mi-a zis că marţi, la ora 5 după-amiază, o să vină la noi la biserică. Bineînţeles că nu am mai închis un ochi toată noaptea. Cum să fie una ca asta, să vină diavolul în persoană în biserica noastră. Aşa ceva nu am mai pomenit…

Şi a lungit-o părintele aşa toată predica, arătându-şi în acelaşi timp teama şi nedumerirea. Oamenii, unii credeau şi îşi făceau cruci, alţii dădeau din cap cu neîncredere.

Treaba părea să rămână o simplă poveste de adormit copiii, dacă marţi, la ora cinci fără un sfert biserica nu ar fi fost plină ochi de oameni. Mai mult curioşi decât credincioşi, toţi erau sub efectul freneziei de a-l vedea pe dracu în carne şi oase (vorba vine…). Părintele ieşea, la intervale bine calculate, din altar, cu o figură îngândurată, privea ceasul din perete, apoi pe cel de la mână, apoi iar pe cel din perete… Şi intra în altar, oftând apăsat.

Când ceasul a arătat 5 fix, tensiunea era la paroxism, dar nimeni nu scotea un sunet. O femeie a leşinat, un copil a început să plângă, câteva babe se închinau în continuu.
Cinci şi cinci…
Cinci şi zece…

Pe la şi douăzeci, părintele a ieşit din altar şi le-a zis: – Fraţilor, după cum vedeţi, dracul tot neserios a rămas. Nu numai că nu a fost punctual, dar se pare că nu mai vine deloc. Dar ştiţi ceva? Dacă tot aţi venit în număr aşa de mare să îl vedeţi pe necuratul, ce-ar fi să veniţi şi duminică să îl vedeţi pe Dumnezeu ? Şi vă asigur eu că El se ţine de promisiune. Ştiu asta pentru că mă întâlnesc cu El în fiecare duminică. Ce ziceţi ?

Unii au plecat bombănind cum că au fost păcăliţi. Alţii au ieşit ruşinaţi. Unii dintre ei s-au întors duminică, alţii nu. Cert este că toţi au învăţat, poate, o lecţie.

Şi asta mă duce cu gândul la nişte rânduri ale părintelui Ion Buga. Păcatul, relele, sunt interesante. Atrag. Sunt bine colorate. La fel ca lada cu lighioane din Fata babei şi fata moşneagului. Ambalajul face toţi banii. Chiar dacă produsul din interior e malefic şi nu hrăneşte sufletul, ba chiar îl otrăveşte.

Și totuși, am curajul și maturitatea să spun că sfințenia e mai interesantă decât păcatul.

Publicat în revista SOLIA, martie-aprilie 2013